What if...?

Granita dintre intuneric si lumina.

Capitolul 1-Speranta/Chapter 1-The Hope. (not finished yet)

      Nu mai stiu daca eu vorbesc sau nu, in inima mea exista lumina si intuneric, sentimente de nostalgie, de dor, de euforie, sperante si vise, optimism, lacrimi si zambet. Imi e dor de primavara. Vreau sa vad florile si iarba, sa le ating, sa le miros, sa simt ca traiesc, intregul meu trup sa se dezmorteasca, vreau ca razele soarelui sa-mi mangaie parul si sa-mi tot hraneasca visele copilariei mele...copilariei pierdute. Imi amintesc ca prin ceata un leagan verde, legat de un mar batran care imi era tovaras, singurul meu tovaras...Mi-e atat de dor de dupa-amiezile cu soare in care leaganul imi servea drept refugiu, cand merele cazute pe pamant erau rasplata mea pentru ca-i tineam companie batranului ros de timp si de ploi. Inca imi amintesc gustul dulce...of, ce n-as da...Atunci eram doar eu, doar lacrimile naivitatii, nu ale urii, care imi alimentau frica de intuneric sau de bau bau. Acum, lacrimile tin locul scranciobului, acum ele imi sunt refugiul, intr-o lume in care nimeni nu mai stie sa distinga binele de rau, intr-o lume in care inocenta nu mai exista...Oare unde a plecat? Eu am avut-o, o, si cat tanjesc dupa ea! Ma privesc in oglinda, reflectia mea e atat de rece, de distanta, nu ma mai pot gasi. Unde sunt eu? Eu cea veche, eu cea adevarata, care traia, care nu se ascundea, care nu se temea sa ascunda ceea ce e? Sunt dezgustata. Nu e nicio speranta, nimic. Ma vreau inapoi! Inapoi am spus! Au. Acum imaginea din oglinda nu se mai distinge. S-a spart. Mana insangerata este principalul vinovat. N-am mai suportat.
Nu mai simt nicio durere, imi dau jos halatul, picaturi reci de apa aluneca pe spate...Ma simt atat de sigura. Mi-as dori sa-mi creasca branhii sa pot innota pentru ca voi sa nu ma cautati in ocean, sau aripi, sa pot fugi de voi, sa fiu libera. Inchid ochii, corpul meu e din ce in ce mai usor, daca m-ar atinge cineva acum as cadea...Imi amintesc chipurile lor si zambetele batjocoritoare, ochii plini de ura. Imi amintesc cu durere clipele in care plangeam, in care ura lui si a tuturor ma faceau sa nu pot dormi. Ura oamenilor te schimba, la fel ca si draostea. Ura lor mi-a innegrit inima. Pareau niste fiare, mai ales el, gata sa se napusteasca asupra mea, sa ma ucida cu piatra cuvantului, piatra mai grea decat oricare alta. Acum vad totul ca intr-o oglinda...parca totul s-a petrecut acum cateva minute. Inca mai simt durerea. Stateam intr-un colt al camerei, imi amintesc si acum privirea lui Josh, batjocoritoare.
-Ai rabdare, o sa vezi ce supriza ti-am pregatit. Stiam ca nu e un lucru bun. O vad intrand pe usa., era Melanie, o femeie inalta, solida si cu o grimasa specifica femeilor usoare...
-Ti-a fost dor de mine? ma intreaba ea. In momentul ala nu mai gandeam, nu-mi mai pasa de nimic. Vroiam doar sa se sfarseasca odata, o frica combinata cu nepasare, nepasare fata de mine, de viitor...Am inchis ochii fara sa imi mai pese de ce ma asteapta. Mii de intrebari imi rasunau in cap. "ce vrea oare?", "de ce eu?", "cine m-a  pus sa ma incurc cu el?", "oare el e vinovat? nu...nu se poate...nu poate fi implicat in ceva...nu". Incercam sa ma conving singura ca barbatul pe care-l iubeam era nevinovat, ca si el ma iubea, dar realitatea m-a lovit mai rau de cat ma asteptam.
Zambetul ei crud ma ucidea incet- incet, dar mai mult al lui...parea atat de fericit sa ma vada in starea asta...Parca se hranea cu nelinistea mea. Cu fiecare pas al ei simteam sa nu mai pot respira, am simtit o intepatura in umarul stang iar totul era din ce in ce mai difuz.Am incercat sa imi explic...Jacob...de ce? te-am iubit...Jacob...Totul era neclar, simteam ca ma prabusesc. Vedeam ca prin ceata zambetul lui si chipul lui schimonosit de rautate, niciodata nu l-am vazut asa si nu-mi venea sa cred ca el era, am incercat sa tin ochii deschisi ,sa ma conving ca e el dar lacrimile mi-au pangarit obrajii iar ochii mei s-au inchis.


I promise I will try to translate this chapter into English after I finish it. I saw I have visitors from different countries and I am really glad and I thank You for this...I'm really happy that somebody wants to read what I wrote here, this means alot because I always wanted to show what I feel and what I think, without any mask..